Există un moment de disonanță cognitivă profundă când cineva mă privește cu admirație și spune: „Doamne, mi-aș dori să fiu la fel de puternic/ă ca tine.”
Mulți văd marmura finisată a statuii. Eu îmi amintesc loviturile de daltă.
Mulți văd reziliența mea ca pe un „dar” divin sau o trăsătură de caracter înnăscută. Eu o știu ca pe o adaptare necesară la un mediu ostil.
Sculptată de necesitate, nu de alegere
Nu m-am născut cu această capacitate de a „duce” munții în spate. Am fost sculptată de nopți în care singura opțiune era să nu mă prăbușesc, pentru că nu era nimeni acolo să mă prindă.
Am fost forțată să devin propriul meu părinte, propriul meu protector și propriul meu sistem de siguranță, pentru că adulții din jurul meu erau fie absenți, fie sursa pericolului.
Puterea ca amprentă a supraviețuirii
Această putere nu este o inspirație de pus pe Instagram. Este amprenta supraviețuirii. Este țesut cicatricial care ține laolaltă părți din mine care ar fi trebuit să fie ținute de brațele unui părinte, nu de propria mea voință de fier.
Respectul pentru armura grea
Așa că, te rog, nu-mi invidia puterea. Respect-o ca pe o armură grea, de oțel, pe care aș fi dat orice să nu trebuiască să o port vreodată.
Dr. Loredana Mosteanu
