Postare lungă, lungă, lungă (cât o zi de post, cum spunea străbunica mea :)))))
Am avut parte de câteva zile… intense. Când fundația a ceea ce credeai că ești se zguduie, simți că ți se rupe armura. Și sub ea, vezi niște adevăruri brute.
Într-unul din acele momente de prăbușire, când căutam un sens nu doar în analizele clinice, ci în miezul ființei mele, am dat peste o parabolă. O poveste veche, cutremurătoare, despre un Templu Sacru, despre Preotese și Preoți, despre Unire Divină și… despre un moment de profundă deviație, o fractură primordială de încredere și integritate.
Această poveste, de o luciditate aproape dureroasă, a pus lumină pe foarte multe dintre dinamiciile pe care le văd zilnic în cabinet, în relațiile dintre noi și, mai ales, în propria mea viață, în rănile mele. Este o poveste despre cum un parteneriat sacru se poate transforma, despre cum înțelepciunea poate fi abdicată, despre singurătatea martorului și despre fragmentarea profundă care ne-a lăsat pe toți cu cicatrici colective.
Nu este o poveste ușoară. Este una brutal de onestă. Dar cred cu tărie că dacă vrem să ne vindecăm cu adevărat, trebuie să avem curajul să privim la originea rănilor, să vedem tiparul, chiar dacă ne doare până la os. Fecioara din această poveste, care rămâne pe altar, pură și predată, așteaptă ca noi să ne amintim adevărata cale și să rescriem viitorul.
Vă invit să citiți cu inima deschisă și cu atenție. Nu este o poveste pentru a judeca trecutul, ci pentru a înțelege prezentul și a ne elibera.
Metafora: VIOLUL ORIGINAL (text tradus si adaptat)
A fost odată ca niciodată, în zilele Templului, un grup de preoți, care erau conduși de un Mare Preot si un grup de preotese care erau conduse de o Mare Preoteasă. Acești bărbați și femei au fost liderii spirituali ai poporului, pământului și stilului lor de viață. Descendenta curgea din tată in fiu și din mamă spre fiică de-a lungul generațiilor.
Preotesele s-au ocupat de tot ceea ce era întruchipat și făcea parte din creație. Ele supravegheau recoltele, veselia, frumusețea, vindecarea, medicamentele, nașterea și ritualurile de trecere ale poporului lor. Și au făcut asta cu mare grijă, cu mare integritate și cu mare dragoste.
Preoții au avut grijă de aspectul cosmic al Creatorului: lumina, îndrumarea, inteligența, direcția și orchestrarea lucrării lor spirituale.
Și împreună se întâlneau în Templu pentru a-și îndeplini lucrarea de unire sacră pentru îmbunătățirea poporului lor, pentru a onora Divinitatea și pentru a aduce un val binevoitor de bunătate întregii existențe.
Ritualul inițierii și chemarea divină
În fiecare an se ținea un ritual specific prin care o tânără fecioară, născută în linia preoteselor, primea inițierea. O fecioară a venit în spațiul Templului pentru a fi inițiată și a primi Totul, Absolutul și Singurul într-o inițiere sexuală sacră.
Această tânără fecioară a fost ghidată și pregătită de preotesele care trecuseră deja prin această iniţiere. A fost dusă la altar în toată puritatea ei, în toată mirarea ei, în timp ce preoții și preotesele au creat ritualul, au cerut permisiunea de a o invita in Templu pentru ca ea să poată fi inițiată.
Această lucrare se desfășura de secole.
Marea Preoteasă o conduce pe fecioară în Templu. Preotesele o îndrumă pe fecioara către altar, care este împodobit cu flori proaspete, ierburi, piei și mătăsuri. Întregul templu este parfumat cu tămâie, mir și uleiuri parfumate pentru a invoca o stare spirituală adâncă de simțire.
Tânăra fecioară aşteaptă intinsă pe altar purtand o ținută care ii reflecta puritatea, recitându-şi în gând rugăciunile, tremurând de aşteptare, cufundată în soarta ei şi în credința că se află în locul potrivit, la momentul potrivit.
Fractura: Momentul în care încrederea a fost trădată
Apoi preoţii au intrat în Templu şi atmosfera a devenit electrizantă, cu o încărcătura distinctă care se simțea în aer. Marele preot s-a îndreptat spre Marea Preoteasă cerând discret să vorbească cu ea. O invita departe de urechile celorlalţi şi îi explică solemn că a primit instrucţiunile de la divinitate, întrupată in preoții care păstrează locul în Templu pentru ca zeul să coboare în această fecioară şi preotesele trebuie să fie în afara Templului în timp ce prin ei se întâmplă lucrarea divină.
O tăcere profundă se naşte între ei.
Marea preoteasă ascultă cu atenţie. A avut întotdeauna încredere în prietenul ei drag. Acest ritual se practică de secole – ea are încredere în el – şi totuşi, asta nu s-a mai întâmplat niciodată înainte. Marea Preoteasă caută în interiorul ei înţelepciune. Timpul trece şi acum a venit momentul.
Se simte sfâşiată. Caută faţa Marelui Preot. El se uită la ea solemn, martor la frământarea ei, implorând-o să-i răspundă la timp, pentru ca ritualul să poată incepe.
Nu vine niciun răspuns adevărat. Din cauza marii loialități față de ritual și tradiție, ea acceptă cererea Preotului. Se întoarce la preotese și le spune în liniște că trebuie să părăsească spațiul Templului și să-și facă treaba afară. Și ele pleacă.
Abandonul și iluzia credinței neclintite
Marea preoteasă o privește pentru ultima oară pe fecioara care zăcea acolo într-o stare alterată, gata să primească inițierea. O vede liniștită în puritatea ei, complet abandonată. Ea se întoarce către Marele Preot și schimbă o privire despre care doar ei știau. Marele Preot dă din cad și o însoțește până la ușa Templului pe care o închide în urma ei.
Marea Preoteasă și-a adunat preotesele la un loc. Își vor face treaba și rugăciunile pentru a invoca și a deschide spațiul, pentru a permite acest ritual de trecere, pentru a permite nașterea acestei uniuni sacre. Există o greutate în interiorul cercului de femei. Multe întrebări fără răspuns. Multe inimi îngrijorate în timp ce stau la marginea unui orizont necunoscut.
În interiorul Templului, ele aud mișcări abrupte și cântări puternice din partea preoților într-o energie pe care nu au auzit-o până acum. O energie revigorantă. Puternic, masculin, electrizant, răsunător și în plină expansiune in Templu. Vibrația poate fi simțită în exterior și provoacă o tulburare în câmpul colectiv al preoteselor.
Fecioara, pe deplin aliniată cu credința ei, respiră profund, realizând că nu a fost ghidată pentru această parte. Nu i s-a spus despre această etapă a ritualului, așa că are încredere în necunoscutul mister al inițierii și crede că acesta trebuie pur și simplu să facă parte din el. Ea se agata de cele mai profunde adâncimi ale credinței sale.
Haosul și prăbușirea arhetipului sacru
Marele Preot a fost mistuit de o mare putere. Se simte ghidat și orchestrat să interpreteze el însuși heiros gamos, uniunea sacră. El simte că este datoria lui de drept.
Preoților nu li s-a spus despre asta. Ei sunt martori la ceea ce se întâmplă cu patriarhul lor și, cu credința lor, își spun că, deși este de neștiut și de nespus, cumva trebuie să fie corect.
Pierduți în acest ocean de energie incredibilă, toti se complac. Marele Preot se aruncă asupra fecioarei. Fecioara are încredere că, cumva, asta trebuie să fie corect. Altfel, ea n-ar fi aici, asta nu s-ar întâmpla, nu? Acest lucru trebuie pur și simplu să facă parte din procesul de trezire.
Preotii se aliniază cu Marele Preot, ajutându-l, întărindu-l cu rugăciunile și invocațiile lor. Afară, preotesele știu ce se întâmplă. Ele știu. Ele sunt atât de pierdute în frământările lor încât nu se pot uita una la alta. Ele știu ce se întâmplă și un val imens de întuneric le învăluie inimile.
Preoții sunt conștienți că se pierd, că sunt înconjurați de acest câmp haotic, în timp ce continuă să cheme o forță măreață din interiorul lor și să se piardă în fața ei.
Tânăra fecioară continuă să aibă încredere în proces.
Martorul tăcut și regretul imens
Marea Preoteasă simte un regret imens, deoarece povara unei greutăți atât de mari coboară peste ea. Pur și simplu stă acolo tremurând pentru că poate vedea ce se întâmplă. Și ea nu poate să o oprească. Ea poate vedea că credința tinerei fecioare este neclintită, neînduplecată și se ține puternică. Ea poate vedea cum preoții s-au pierdut și s-au fragmentat, ajungând în haos. Și poate vedea sosirea devastatoare a neîncrederii în interiorul preoteselor. Ea vede întregul moment pentru ceea ce este. Violul original, pe atât de multe niveluri. Violul dintre femei, violul dintre bărbați, violul dintre bărbați și femei și violul dintre uman și divin. În timp ce ea vede și simte totul.
Și ea stă acolo cu brațele deschise și palmele întinse. Permițând să fie. Permițându-i să fie în numele tinerei fecioare, în numele preoteselor, în numele preoților, în numele Marelui Preot, în numele neamului, în numele acestui moment unic și istoric. A nu știi, a nu avea nevoie sa știi, dar a fi prezent de fapt. Și ea stă acolo în tăcere, pe măsură ce decăderea se manifestă pe deplin.
Preotesele mai au până vor întrezări această prăpastie pe care o vede ea.
Ele mai au până să ajungă la acest stadiu de existență, dar deja se prăbușesc. Ele se agață de calea spre acest loc, dar nu este încă al lor. Și astfel regretul și neîncrederea își găsesc locul în ele și fug în direcții separate, știind că nu se vor mai vedea niciodată. Pur și simplu nu pot rezista. Pur și simplu trebuie să plece, nu suportă să vadă sau să asculte cu simțurile lor interioare scena care se întâmplă în interiorul Templului. Numai Marea Preoteasă poate suporta asta. Ele fug și o părăsesc.
Devastarea finală și întrebarea fără răspuns
Marea Preoteasa știe că acest lucru se va întâmpla și preoților.
Ea știe că va fi o mare devastare, o fragmentare a descendenței lor, o dezorientare și o plecare pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Ușa se deschide, iar preoții ies încet. Confuzi. Retrași. Șocați. Devastați de acțiunile lor. Ei nu se uită la Marea Preoteasă. Într-o amețire tulbure, ei pleacă în direcții diferite pentru a nu mai fi văzuți niciodată.
Marele Preot este ultimul care pleacă. În timp ce o face, se uită la Marea Preoteasă. Și ochii lui sunt inundați de tristețe, spaimă și confuzie. El este un amalgam de emoții.
El se uită la ea, iar ea se uită la el. Ea rămâne în picioare, clătinându-se.
După un timp care pare o eternitate, ea rostește patru cuvinte simple: “De ce ai făcut-o?”
„De ce m-ai lăsat?” șoptește el și pleacă pentru a nu mai fi văzut niciodată.
Dar fecioara este încă acolo, incă întinsa pe acel altar, ținând spațiul purității originare și amintirea adevăratei căi.
Vă voi împărtăși în următoarele zile gândurile mele despre cum se oglindește această poveste în relațiile noastre de azi. Aștept cu drag gândurile voastre.
Cu inima deschisă,
Dr. Loredana Mosteanu
