Există frici. Și apoi există ACEA frică. Nu teama abstractă, cea pe care o diseci cu logică impecabilă în cabinet, așezând-o frumos în scheme cognitive. Nu teama de a nu atinge un deadline, de a nu fi „destul” pentru un partener, de a eșua public. Vorbesc despre frica viscerală.
Acea frică primordială care te lovește ca un pumn brutal în plex, tăindu-ți aerul din plămâni până la o singură, ultimă suflare. Aceea care îți pompează sângele atât de sălbatic încât o simți fierbinte în timpane și, inevitabil, îți umple gura cu un gust crud, metalic – un amestec de sânge vechi, rugină și teamă pură. Teama pură, animalică, aceea care îți anunță fiecare celulă, fiecare nerv, că ești la limita subțire, aproape inexistentă, dintre existență și anihilare.
Abisul de la 7000 de metri: Momentul de paralizie
Am simțit-o. Pe Manaslu. Nu în timpul furtunii de zăpadă care m-a biciuit ore în șir, transformând fiecare pas într o luptă oarbă cu elementele. Nu în frigul tăios care îmi ardea plămânii cu fiecare inspirație sau în epuizarea cronică a corpului forțat la limite. Nu. Am simțit-o într-un moment de claritate înșelătoare, pe un petic de gheață suspendat la peste 7000 de metri, sub un cer de un albastru ireal.
Scara dubla. Două scări de aluminiu, legate precar cu niște benzi vechi, aruncate peste o crevasă albastră, fără fund, o cicatrice adâncă, deschisă, în trupul ghețarului. Abisul. Un gol pur, înghețat, care părea să absoarbă lumina și sunetul. Eram singură. Ghidul meu ramasese in urma, iar eu, psihoterapeutul cu trei facultăți, doctorat și Manaslu în palmares, stăteam imobilă. Echipamentul meu, la fel de indispensabil ca mine, părea brusc inutil, o colecție de fier și chingi în fața vacuumului.
Când diplomele se spulberă în fața golului
Fiecare neuron si fiecare celula din corp urlau „NU!”. Nu era o decizie conștientă de a nu traversa; era o revoltă primordială, o anulare completă a oricărei voințe, o imobilizare totală. Vântul suiera ca un demon, transformând fiecare scârțâit al gheții sub bocancii mei în ecoul unor strigăte antice. Inima mea bătea o simfonie haotică, nu în piept, ci în timpane și în gât, iar gustul metalic, acru, al adrenalinei îmi inunda papilele gustative, îmi ungea limba cu spaima. Mă simțeam ca un corp străin în propria mea carne.
Oglinda traumei: Crevasa ghețarului și abisul abandonului
În acele secunde suspendate deasupra abisului, fiecare diplomă, fiecare specializare, fiecare oră de studiu și de muncă cu mine însămi, fiecare titlu s-au spulberat. Nu mai eram „cea puternică”, „cea indispensabilă”. Eram doar un corp fragil, tremurând incontrolabil, un sistem nervos în alertă maximă, confruntat cu un spectru familiar: golul absolut, abandonul suprem.
Acea crevasă era o oglindă crudă a golului din copilărie, a abisului abandonului de la 16 ani, pe care luptasem, cu o furie oarbă, să-l umplu cu realizări, cu performanță, cu tot ce ar fi putut dovedi că merit să exist. „Nu voi mai fi slabă. Nu voi mai fi vulnerabilă.” Mantra mea de o viață s-a dizolvat, revelând minciuna. Eram vulnerabilă până la os, până la cea mai intimă fibra a ființei.
Vocea ancestrală: „Respiră. Un pas. Doar un pas.”
Dar apoi, undeva, dincolo de frica paralizantă, s-a activat o altă voce. Nu una puternică, nu una curajoasă, nu una rațională. Ci una șoptită, aproape imperceptibilă, dar fermă, o voce ancestrală, cea care șoptea de mii de ani prin generațiile de femei care au înfruntat pierderea, trauma, singurătatea și violența: „Continuă. Respiră. Un pas. Doar un pas.”
Nu curajul eroic, ci o inerție brutală, o obstinație forjată în traumă, o voință de a nu ceda, m-a împins înainte. Fiecare treaptă a scării, clătinându-se sub bocancii grei, era o confruntare cu propria moarte, o redefinire a propriei mele reziliențe.
Vulnerabilitatea ca act de supremă putere
Acea experiență mi-a reamintit, brutal de autentic, ce înseamnă să fii om. Că sub toate straturile de armură, de performanță, de control, există o fragilitate esențială. Și că adevărata putere nu stă în a nu simți frica, în a o nega sau a o controla, ci în a o simți în fiecare fibră a ființei și, totuși, a face pasul următor.
Este gustul metalic al vieții, al prezenței totale, al vulnerabilității asumate ca un act de supremă putere. Și, paradoxal, un gust al eliberării. Un gust care, acum, în cabinet, îmi permite să înțeleg, să simt, să fiu alături de fiecare client care se confruntă cu propria sa crevasă, cu propriul său abis interior.
De câte ori în viață ne confruntăm cu „scări” peste propriile noastre crevase interioare? Când ești ultima persoană care rămâne pe o punte fragilă, cu abisul sub tine, ce alegi să faci? Rămâi? Sau îți asumi gustul metalic și faci pasul?
Dr. Loredana Mosteanu
